„VALOAREA RESPIRAȚIEI” de Marin Sorescu

„Și respirația are valoarea ei,
Sîntem ca două plicuri cu valoare declarată,
Cu acte, dă-le naibii,
Cu frunze de iederă.
Ce minunat știu să respire uneori
Oamenii din ziua de azi!
Adânc și cu poftă.

E bine să palpite aerul de emoția noastră,
Și el s-a emoționat,
E doar partea sensibilă a pământului,
Cea care pâlpâie, arde.
Știi că scoatem curcubeie pe nări
–Uite așa or să ne descopere extratereștrii–
Aceia care nu sunt cu picioarele pe pămînt,
Că purtăm în jurul iubirii noastre o aureolă cât bolta.

Acum îmi dau seama de ce mărul e simbolul vieții:
Pentru că e voluptos,
Nu poate fi mâncat delicat, ci otova
Mușcat cu poftă și mai e și rotund.
Da, mărul trebuie mâncat cu ritualul lui.
Vezi raiul, cum stătea Eva în genunchi
La picioarele primului om.
Și atât.
Fără trădări, deocamdată.
Mânca mărul și-l stârnea și pe tontălău,
Flăcăul legat, aparent,
Îl stârnea prin ronțăitul ei sănătos.

În versiunea noastră raiul e totul,
De iad să n-auzim.
Dac-o să nimerim în același iad,
Să te faci că nu mă cunoști,
Să nu declari nimic.
Ai mâncat tot mărul, puteai să-mi lași jumătate,
Poate cădea bine,
Acum o să-ntorc raiul pe dos după poame.

Păcat că dragostea nu e în pilule,
Sau nu se poate combate prin pilule.
Când te îndrăgostești
Să iei cîteva pe zi și gata,
Să fii apt de muncă.
Eu mă simt chiar foarte bine
După ce trag aer în piept de cîteva ori
Cu condiția să fii și tu alături.
Asta îmi dă chef de muncă,
Pot munci opt ore ușor,
Fără să fac nimic,
Vreau să spun
Fără să-mi vină să moțăi.”

Volumul „DESCÂNTOTECA” (1976)